Viaţa şi cariera
Se naşte la 11 august 1900 în Bucureşti. Provine dintr-o familie de boieri moldoveni, tatăl său fiind politician şi avocat.
În 1916 ajunge în Franţa, unde va trăi până la sfârşitul zilelor sale. Studiază la Lycée Buffon, Paris. În 1920 îşi susţine bacalaureatul.
Între anii 1924-1927, studiază filosofia, biologia şi fizica (cu Louis de Broglie) la Sorbona, unde se şi licenţiază în 1928. În 1926 publică la Paris primul şi singurul său volum de poezii - Dehors....
Se căsătoreşte, la Paris, cu Georgette Ghica, în 1929.
În 1935 publică prima sa opera filosofică, teza de doctorat intitulată Du devenir logique et de l’affectivité, susţinută la Sorbona, sub conducerea lui Abel Rey. Teza este publicată în două volume: Le dualisme antagoniste et les exigences historiques de l'esprit şi Essai d'une nouvelle théorie de la connaissance. Publică, în acelaşi an, o teză complementară - La physique macroscopique et sa portée philosophique.
Se căsătoreşte a doua oară, cu Yvonne Bosc (1937).
În 1940 publică în România Experienţa microfizică şi gândirea umană, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Cartea este tradusă în ediţie franceză sub titlul L'expérience microphysique et la pensée humaine (P.U.F., Paris, 1941).
În 1944, în timpul celui de Al doilea Război Mondial, încearcă, fără succes, să îl scoată pe prietenul său, poetul Benjamin Fondane, din lagărul de concentrare de la Drancy. Poetul este însă deportat la Auschwitz, unde va muri executat în camera de gazare.
După război, în 1946, Ştefan Lupaşcu este numit cercetător la C.N.R.S. (Centre national de la Recherche Stientifique), la secţiunea epistemologie.
În 1947 îi apare volumul Logique et contradiction.
În 1951 publică Le principe d'antagonisme et la logique de l'énergie - Prolégomènes à une science de la contradiction. În paginile acestei cărţi îşi enunţă pentru prima dată principiul antagonismului, pe bazele căruia fundamentează o logică non-aristotelică (a terţului inclus).
În 1952, candidează, fără success, la Collège de France.
În 1953 primeşte titlul de Ofiţer al Academiei Naţionale de Educaţie.
În 1960 apare Les trois matières, carte prin intermediul căreia Lupaşcu se face cunoscut şi apreciat pe plan internaţional. Începe procesul de traducere a operei sale în diferite limbi (spaniolă, germană, italiană, portugheză, română). Acestei cărţi îi urmează: L'énergie et la matière vivante (1962); Science et art abstrait ( 1963); La tragédie de l'énergie (1970); Qu'est-ce qu'une structure ? (1971); Du rêve, de la mathématique et de la mort (1971); L'énergie et la matière psychique (1974).
Opera sa a fost admirată de-a lungul timpului de către diferiţi oameni de ştiinţă, filosofi, poeţi, pictori, teologi, printre care se numără: Bernard d'Espagnat, Basarab Nicolescu,Edgar Morin, Gilbert Durand, Georges Mathieu, Salvador Dali, Michel Camus, Thierry Magnin etc.
În 1976, i se gravează o medalie de către James Guitet (Club Français de la Médaille), pe o faţă aflându-se efigia lui Ştefan Lupaşcu, iar pe cealaltă faţă formulele fundamentale ale logicii terţului inclus.
Îi apar Psychisme et sociologie (1978) şi L'univers psychique (1979).
În 1984 primeşte premiul Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.
În 1986 publică ultima sa carte, L'homme et ses trois éthiques, în colaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu.
În 1987 devine membru fondator al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires (C.I.R.E.T.).
Moare la 7 octombrie 1988.
Activitatea jurnalistică
În timpul vieţii a fost redactor la revista "Revue philosophique", Paris; membru al comitetului de redacţie al revistei Ring des Arts (Cercul de Artă Contemporană, Zürich), apoi membru consiliului de redacţie al revistei "3e Millénaire".
Opera
Lucrări publicate
Dehors…, poezii (Stock, Paris, 1926)
Du devenir logique et de l’affectivité, teză de doctorat în 2 volume: vol. I - Le dualisme antagoniste et les exigences historiques de l'esprit, vol. II - Essai d'une nouvelle théorie de la connaissance (Vrin, Paris, 1935)
La physique macroscopique et sa portée philosophique (Vrin, Paris, 1935)
Experienţa microfizică şi gândirea umană (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940)
Logique et contradiction (P.U.F., Paris, 1947)
Le principe d'antagonisme et la logique de l'énergie - Prolégomènes à une science de la contradiction (Coll. "Actualités scientifiques et industrielles" , n° 1133, Paris, 1951)
Les trois matières (Julliard, Paris, 1960)
L'énergie et la matière vivante (Julliard, Paris, 1962)
Science et art abstrait (Julliard, Paris, 1963)
La tragédie de l'énergie (Casterman, Paris, 1970)
Qu'est-ce qu'une structure ? (Christian Bourgois, Paris, 1971)
Du rêve, de la mathématique et de la mort (Christian Bourgois, Paris, 1971)
L'énergie et la matière psychique (Julliard, Paris, 1974)
Psychisme et sociologie (Casterman, Paris, 1978)
L'univers psychique (Paris, Denoël-Gonthier, Coll. "Médiations", 1979)
La topologie énergétique (în Pensées hors du Rond, La Liberté de l’esprit. 12: 13-30. Paris, Hachette, 1986)
L'homme et ses trois éthiques, în colaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu (Le Rocher, Coll. "L'esprit et la matière", Paris, 1986)
Concepţia filosofică
Fundamentele ştiinţifice ale discursului lupascian sunt: principiul al doilea al termodinamicii, teoria relativităţii, teorema lui Zermelo, unele aspecte teoretice ale mecanicii cuantice: cuanta de energie a lui Max Planck, descoperirea naturii corpuscular-ondulatorii a luminii (Einstein), principiul de nedeterminare (Werner Heisenberg), principiul complementarităţii (Niels Bohr), principiul de excluziune (Wolfgang Pauli), descoperirea spinului particulelor - J. Uhlenbeck şi S. Goudsmidt, descoperirea pozitronului (Paul Dirac) ş.a. Aceste descoperiri sunt grăitoare din punctul de vedere al substanţialităţii discursului lupascian, deoarece ele înfăţişează multitudinea de forme prin care devine vizibil dualismul experienţei microfizice, pe baza căruia se valorifică noua semnificaţie a conceptului de contradicţie.
Pe deplin conştient de faptul că, în lumina noilor descoperiri ştiinţifice, procesul cunoaşterii trebuie refondat din punct de vedere logic şi epistemologic, Lupaşcu lansează ipoteza unei validări şi valorizări a naturii contradicţiei, acordându-i acesteia rolul de factor euristic cu mare putere predictivă în domeniul cunoaşterii ştiinţifice. Iar acest lucru nu îl putea realiza decât dacă îşi asuma riscul de-a relaxa fundamentarea filosofică absolutistă a logicii aristotelice. În acest sens, edificiul teoretic lupascian poate fi considerat ca un răspuns la următoarea întrebare: “ce se va întâmpla dacă se neagă caracterul absolut al principiului non-contradicţiei, dacă se introduce contradicţia, o contradicţie ireductibilă în structura, funcţiile şi operaţiile înseşi ale logicii?”.
În viziunea tradiţională, contradicţia semnala o situaţie anormală în cadrul unei teorii, anomalie asociată cu un impediment în aflarea legilor exacte ale naturii şi care, în consecinţă, trebuia numaidecât să fie înlăturat. Lupaşcu se distinge net de această atitudine, valorizând contradicţia, din punct de vedere logic şi epistemologic, ca pe un dat intrinsec oricărei achizitii ştiinţifice şi ca pe un factor propulsor în progresul cunoaşterii. În limitele acestor consideraţii, logica revendicată de Lupaşcu este definită ca: “ştiinţa primă a dinamismelor contradictorii din orice experienţă”, ceea ce implică urmări notabile în problema cunoaşterii. Logica cunoaşterii sau experienţa ştiinţifică se constituie în urma unor observaţii capitale:
i) Operatorul şi operatul logice sunt actualizarea şi virtualizarea (potenţializarea) valorilor logice . Valorile logice sunt văzute prin prisma operaţiei de actualizare care afectează direct “operatul” sau valoarea potenţializată.
ii) Subiectul şi obiectul sunt produse funcţionale ale operaţiei logice . Noţiunile de subiect şi obiect nu preced şi nu condiţionează procesele de actualizare şi virtualizare, ci sunt derivate ale lor. Subiectivizarea rezultă din actualizare, în timp ce obiectivizarea rezultă din virtualizare. Ceea ce se subiectivizează actualizându-se, respectiv ceea ce se obiectivizează virtualizându-se sunt identitatea sau afirmaţia identificatoare ori diversitatea sau negaţia diversificatoare. Valorile logice au deci, proprietăţile constitutive ale actualizării, potenţializării, subiectivizării şi obiectivizării, subiectul şi obiectul dovedindu-se a fi funcţii ale operaţiilor.
iii) Cunoaşterea şi necunoaşterea, realul şi irealul sunt fenomene funcţionale ale operaţiei logice. Orice proces de cunoaştere al unui anumit obiect presupune dispariţia din conştiinţa subiectului cunoscător a cunoaşterii de sine: “Consacrat în întregime observaţiei cutărui eveniment [...], pe masură ce observaţia mă acaparează, dispar ca observator” în consecintă, în orice proces cognitiv există un subiect al necunoaşterii şi un obiect al cunoaşterii. Experienţa logică se caracterizează astfel prin intermediul a două tipuri de logică: cea subconştientă, activă, a actualizărilor şi subiectivizărilor, a subiectelor şi cea conştientă, pasivă, a virtualizărilor, a obiectivizărilor sau a obiectelor. În cadrul acestui demers, noţiunea de realitate semnifică obiectivitatea unui dat, iar cea de irealitate exprimă subiectivitatea sa.
Acestea sunt principalele idei care au anticipat metoda gnoseologică şi epistemologică edificată de Lupaşcu, menită să confirme valabilitatea unei abordări non-identitare şi contradictoriale asupra realităţii. Metoda pe care Lupaşcu şi-a întemeiat întreaga construcţie filosofică constă în formularea unui postulat şi a unui principiu pe baza cărora se fundamentează un limbaj axiomatizat, o logică ce nu mai ţine cont, cel puţin în aparenţă, de principiile logicii aristotelice. Logica lui Lupaşcu defineşte natura energiei şi comportă trei orientări principale valabile atât în cadrul elementelor cât şi în cele ale operaţiilor logice. Prin intermediul acestei logici, Lupaşcu îşi revendică dreptul de-a relativiza non-contradicţia afirmând că tertium non datur (excluderea terţului) trebuie să fie înlocuit cu tertium datur (includerea terţului).
Aşadar, în Principiul antagonismului şi logica energiei, postulatul logicii contradictoriului este enunţat astfel: “Oricărui fenomen, sau element, sau eveniment logic, ca şi judecăţii care îl gândeşte, propoziţiei care îl exprimă sau semnului care îl simbolizează: lui e, de exemplu, trebuie să-i fie asociat întotdeauna, structural şi funcţional, un antifenomen, sau antielement, sau antieveniment logic, şi deci o judecată, o propoziţie, un semn contradictoriu: non-e sau ē”. Aceste două elemente, e şi ē, au proprietatea de-a se actualiza şi potenţializa periodic astfel încât actualizarea unuia condiţionează indispensabil potenţializarea celuilalt. Se înlocuieşte astfel principiul de bază al logicii clasice cu postulatul logicii dinamice a contradictoriului.
Dacă p • non-p era expresia unei inconsistenţe în logica clasică, Lupaşcu nuanţează legile acestei logici prin intermediul conjuncţiilor contradicţionale de bază: eA ∙ ēP; ēA ∙ eP; eT ∙ ēT. În această expresie, A semnifică actualizarea, P potenţializarea iar T o stare nici actuală, nici potenţială - T ≡ ~A~P. Starea a treia justifică faptul că elementele e şi ē pentru-a trece din starea de actualizare în cea de potenţializare, sau invers, trebuie să se afle cu necesitate într-un stadiu în care nu sunt nici actuale, nici potenţiale faţă de elementele lor contradictorii. Prin urmare, nu există actualizare absolută sau potenţializare riguroasă a unui constituent în detrimentul celuilalt. Din postulatul logicii contradictoriului se deduc trei disjuncţii, trei dialectici, trei tipuri de silogisme ş.a.
Desfăşurarea acestor implicaţii este în chip necesar transfinită, dovada evidentă a acestui lucru fiind aceea că o implicaţie, indiferent dacă este afirmativă sau negativă, nu poate fi actualizată riguros, implicând la rândul ei o implicaţie contradictorie. Cu alte cuvinte, în demersul filosofic al lui Lupaşcu, relativismul epistemologic şi logico-ontic este garanţia succesiunii transfinite a logicului şi a realităţii. Observăm în tabelul deducţiilor că fiecare dintre cele trei implicaţii se divid în alte trei implicaţii mai complexe ş.a.m.d. Dintre toate acestea, trei prezintă o importanţă deosebită:
i) Prima implicaţie reprezintă o actualizare progresivă a implicaţiei pozitive şi o potenţializare treptată a implicaţiei negative;
ii) A doua, o actualizare ascendentă a implicaţiei negative şi o potenţializare direct proporţională a implicaţiei pozitive;
iii) A treia redă nici-actualizarea, nici-potenţializarea celor două implicaţii contradictorii.
Acestea sunt orto-deducţiile, operaţii definite ca succesiuni convergente de implicaţii ale implicaţiilor fundamentale. Orto-deducţia pozitivă sau identificatoare este ansamblul de implicaţii orientată asimptotic spre polul logic imposibil în care se actualizează infinit implicaţia pozitivă. Aceasta alcătuieşte structura teoriei fizice clasice, a cauzalităţii acesteia şi a experienţei matematice corespondente. Orto-deducţia negativă sau diversificatoare evidenţiază actualizarea implicaţiei negative şi potenţializarea celei pozitive, este operaţia inversă care semnalează faptul că excluziunea sau legătura negativă organizează structura logicului conform unei cauzalităţi a variantului, ori a iraţionalului . Această deducţie reprezintă osatura logicii vieţii, care face continuu recurs la apariţia diversităţii fenomenului vital, biologic. Orto-deducţia cuantică este descrisă de al treilea lanţ de implicaţii, aflate în starea T, într-un echilibru simetric care actualizează contradicţia. Aceasta are semnificaţia cauzalităţii dialectice şi sistematice care dă forma unei a treia materii, materia T, un tip de materie-sursă din care se generează celelalte două materii divergente, fizică şi biologică. Celelalte şase implicaţii de implicaţii reprezintă ceea ce Lupaşcu denumeşte para-deducţii . Acestea, spre deosebire de orto-deducţii, nu au o orientare spre un anumit pol - al actualizării, potenţializării, sau al stării T. Orto-deducţiile nu se pot lipsi de para-deducţii şi invers, şi unele şi celelalte sunt articulaţiile logicii contradictoriului.
Pe baza acestor consideraţii, Lupaşcu ne propune distingerea a trei tipuri de spaţio-temporalitate: unul orientat spre actualizarea identităţii şi potenţializarea diversităţii, altul invers, în care se actualizează diversitatea şi se potenţializează identitatea şi unul contradictorial, denumit şi spaţiul T sau spaţiul cuantic. Spaţiul şi timpul nu sunt deci, nici realităţi independente şi absolute, nici intuiţii a priori ale sensibilităţii, precum a susţinut Immanuel Kant, ci “creaţii continue ale fecundităţii deductive a contradictoriului sau a energiei”.
Principiul antagonismului şi logica implicată de acesta, ca şi exprimările şi formalizările echivalente ale principiului şi, nu în ultimul rând, consecinţele constituirii logicii contradictoriului au valoare de prolegomene la un discurs care aduce cu sine o noutate şi mai radicală: trionticitatea .
Miezul tare al discursului lupascian constă, aşadar, în ideea de trionticitate, consolidată pe baza delimitărilor anterioare. Teza conform căreia realitatea este structurată pe trei niveluri de materialitate a fost publicată în 1960, în eseul Cele trei materii, operă de maturitate filosofică care a impresionat foarte mulţi gânditori ai vremii, unul dintre ei considerându-l: “Discursul asupra metodei din timpurile noastre”.
Pentru-a demara proiectul unei viziuni triontice asupra lumii, Lupaşcu porneşte de la câteva premise fundamentale: materia este forma “unei sistematizări energetice dotată cu o anumită rezistenţă”, prin urmare orice obiect al cunoaşterii ni se prezintă ca un sistem sau ansamblu de evenimente energetice, orice sistem fiind rezultatul echilibrării variate dintre forţele antagoniste constituente. Legea sine qua non a oricărei sistematizări este deci aceea că aceasta nu poate fi posibilă fără luarea în calcul a conflictului său inerent, tocmai de aceea principiul esenţial al logicii energiei se numeşte principiul antagonismului. În acest registru conceptual, Lupaşcu reacţionează idiosincrasic la orice tip de monism: nu este posibilă existenţa vreunui sistem experimental simplu sau primar care să limiteze definitiv întreaga realitate, orice sistem este un sistem de sisteme care, la rândul lui, nu poate exista altfel decât în câmpul de manifestare al unor relaţii de antagonism. Complexitatea acestor relaţii formatoare este direct proporţională cu complexitatea sistemelor de sisteme luate în calcul. Examinarea acestor sisteme complexe, înfăţişează “trei orientări privilegiate” ale sistematizării energetice care organizează materia în trei tipuri de structuri. Sunt deci posibile: un sistem sau un sistem de sisteme cu antagonism simetric, al stării T şi alte două sisteme aflate în echilibru disimetric, inverse unul altuia, dominate de un anumit dinamism sau sistem în care relaţiile de antagonism sunt mai slabe, ceea ce le conferă acestora un aspect mai pronunţat de materialitate . Cele trei sistematizări posedă logici sau orientări logice proprii cu legi specifice fiecăreia, cu tipuri de metode conceptuale şi tehnice menite să ajute procesul cunoaşterii lor. Cele trei materii sunt deci: materia-energie (macro)fizică (corespunzătoare orto-deducţiei pozitive), materia-energie biologică (corespunzătoare orto-deducţiei negative), materia-energie cuantică (corespunzătoare orto-deducţiei cuantice) similară energiei psihice.
Menţionăm că acestor trei tipuri de materii le corespund trei tipuri de cauzalitate, trei tipuri de spaţio-temporalitate, trei tipuri de sisteme şi sistemogeneze, trei tipuri de structuri şi tot atâtea tipuri de dialectici.
Umanul este, în concepţia lui Lupaşcu, exponentul ontic al dialecticii T iar tripla sa structurare: fizică, biologică şi psihică îl singularizează în ansamblul lumii ca manifestare plenară a materiei - energie. Şi aici, polarizarea între cele trei constante: A, P, T, este criteriul de disociere dintre diferitele aspecte ale sale: psihismul, esteticul, eticul, religiosul.
Adăugăm faptul că nimic nu este exclus în filosofia lui Lupaşcu, nici măcar actul excluderii. Dincolo de toate acestea, este evident faptul că logica sa energetică este de fapt o ontologie sau o onto-logică atotcuprinzătoare în care se disociază trei dimensiuni ale dinamismului. Iar această construcţie teoretică, în ciuda delimitărilor explicite ale autorului, este cât se poate de consistentă şi de coerentă din punct de vedere logic, tocmai de aceea poate fi considerată o filosofie non-contradictorie a contradictoriului.
Concepte cheie
antagonism energetic
dinamism
terţ inclus'
tridialectică
trionticitate
Afilieri
În timpul vieţii
Membru al Societăţii Franceze de Filosofie
Membru al Grupului Francez de Istorici ai Ştiinţei
Membru al Societăţii Franceze de Estetică
Membru de onoare al Academiei Americane de Ştiinte şi Arte
Membru fondator al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (C.I.R.E.T.)
Post mortem
În 1991 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Citate din opera lui Ştefan Lupaşcu
“Cine stăpâneşte contradicţia [...], stăpâneşte lumea.”
Ştefan Lupaşcu, Tragedia energiei
Nu materia conţine o dialectică [...], ci dialectica este cea care creează materia.“ ”
—Ştefan Lupaşcu, Logica dinamică a contradictoriului
“Dacă există energie, există antagonism, contradicţie şi sistem.” ”
—Ştefan Lupaşcu, Cele trei materii
"Totul este legat în lume [...], bineînţeles, dacă lumea e logică." ”
—Ştefan Lupaşcu, Principiul antagonismului şi logica energiei
Opinii despre Ştefan Lupaşcu
"Lupaşcu este cel mai mare gânditor al secolului al XX-lea şi lasă cu mult în urma lui pe de-alde Sartre, Husserl, Merleau-Ponty şi alţi succesori ai fenomenologiei, ori ai structuralismului."
—Georges Mathieu
"Reconcilierea ştiinţei şi a filosofiei, [...] nevoia de a dota ştiinţa cu o teorie capabilă să îmbrăţiseze fenomenele înregistrate – nu există un contemporan care să i se fi dăruit cu mai multă pasiune decât Ştefan Lupaşcu." ”
—Alain Bosquet, Stéphane Lupasco et les trois matières
"Metodologia sa [a lui Ştefan Lupaşcu] de gândire şi interpretare a lumii îşi propune să abordeze epistemologic aproape toate domeniile realităţii şi cunoaşterii umane." ”
—Vasile Sporici, Postfaţă la Logica dinamică a contradictoriului
"Într-o lume în care filosofia se face cu istoria filosofiei, adică prin autofecundaţie, mergând până la autodevorare (Heidegger), [...], el (Ştefan Lupaşcu) aduce prospeţimea şi ingenuitatea unui principiu pe care nu l-a scos din istoria filosofiei, nici din ştiinţe, dar pe care îl rabate asupra amândurora."
Constantin Noica, Cuvânt înainte la Logica dinamică a contradictoriului
No comments:
Post a Comment