NICOLAE TECLU (1839—1916)

,,Adevărat patriarh al chimiei româneşti, cu figură de profet" — aşa 1-a caracterizat într-unui din admirabilele sale portrete Nicolae Iorga pe colegul său de Academie, Nicolae Teclu. La începuturile ştiinţelor chimice moderne din ţara noastră au stat figurile a trei personalităţi de seamă: Nicolae Teclu, Petru Poni şi Constantin Jstrati.

Poni îşi aminteşte cum, timp de aproape patru decenii, Teclu, stabilit la Viena, venea în ţară pentru a lua parte cu mare regularitate la sesiunile academice importante (a fost ales membru al Academiei Române din 1879). N-a fost, cum se va vedea, nicidecum vina sa dacă n-a putut, asemenea lui Poni şi Istrati, să se consacre dezvoltării ştiinţei în România. Născut la Braşov, Teclu a urmat studii superioare la Şcoala Politehnică din Viena şi la Academiile de arte frumoase de la Munchen şi Berlin, iar ulterior a studiat la Universita tea din Viena chimia generală şi analitică. După ce predă scurt timp la gimnaziul românesc din Braşov, valoarea sa îl impune în chiar capitala imperiului austriac, unde devine (din 1871) profesor de chimie tehnică la Academia de Comerţ şi predă chimia pigmenţilor la Academia de Arte Frumoase.

 În marea lui dragoste de ţară, a intenţionat, în repetate rînduri, să se stabilească în statul român. A mărturisit, nu o dată, că visul său era să-şi valorifice cunoştinţele dobîndite, experienţa sa bogată, în statul român, să se alăture „conaţionalilor într-un cerc mare de activitate, poate la Universitatea din Bucureşti". Nu i s-au creat însă, de către autorităţile vremii, condiţiile de cercetare solicitate pentru a-şi realiza această năzuinţă şi a fost nevoit să activeze ştiinţific departe de patrie.

 Şi astfel, „copilul de valah din Ardeal", care cu greu îşi cucerise un loc de frunte, făcîndu-şi recunoscute meritele, „în aristocratica Vienă" — cum scria despre el chimistul Eugen Angelescu — a rămas pînă la urmă în oraşul de adopţiune. Acolo l-au cunoscut Slavici şi Eminescu, primul istorisind cum studenţii români luau parte la pasionantele sale experienţe de chimie (ca şi la exerciţiile de gimnastică pe care le organiza), mîndri de prestigiul profesorului. Iar una dintre temele preferate de discuţie ale lui Teclu cu tinerii aceştia, veniţi la înaltă învăţătură, era viitorul ştiinţei în România, mai ales al chimiei, pe care o numea „mama industriei într-o ţară cu resurse atît de bogate".

 Creaţia de chimist şi inventator a lui Nicolae Teclu i-a adus de timpuriu un renume internaţional. A elaborat, spre pildă, noi procedee pentru determinarea rezistenţei şi gradului de încleiere a hîrtiei, a construit un aparat pentru măsurarea electricităţi atmosferice, a conceput un vehicul de zbor cu motor (pe acesta nu 1-a putut realiza, din lipsă de fonduri), a adus contribuţii însemnate în studiul arderii şi al flăcării, a inventat un aparat indicator măsurînd concentraţia de „grizu", cum se numeşte amestecul gazos exploziv care periclitează viaţa minerilor. Este creatorul unor metode noi de analiză chimică şi a numeroase aparate de laborator (pentru prepararea ozonului, pentru prepararea bioxidului de carbon, pentru determinarea transparenţei corpurilor, pentru studiul scurgerii gazelor prin vase etc); cel mai cunoscut şi valoros dintre ele a fost aşa-zisul bec Teclu (1892), de fapt un arzător de gaz dotat cu regulator, larg introdus în laboratoarele Europei, superior ca eficienţă tuturor dispozitivelor anterioare folosite. A fost, de asemenea, un pionier al criminalisticii moderne, prin crearea, între altele, a unor metode pentru citirea semnelor imprimate sau scrise pe hîrtii carbonizate (bancnote, acte, scrisori), care i-au îngăduit rezolvarea spectaculoasă a unor cazuri judiciare controversate.

 Acest corifeu al ştiinţei a fost, în acelaşi timp, un mare iubitor de frumos, natura şi artele plastice atrăgîndu-1 deopotrivă. A străbătut adesea munţii pe cărările ciobanilor, a organizat cursuri şi societăţi de gimnastică (la Braşov şi la Viena), a fost el însuşi în anii tinereţii un gimnast ale cărui performanţe s-au făcut remarcate la numeroase concursuri, fiind chiar numit „maestru-instructor de gimnastică". Pentru cultura românească, Teclu rămîne în primul rînd unul dintre cei mai de seamă inventatori, afirmaţi în orbita ştiinţei naţionale şi universale, a cărui creaţie a fost înscrisă în manuale, tratate şi enciclopedii din lumea întreagă. Aparatele de laborator concepute de el, remarcabile prin ingeniozitatea lor, au fost dăruite Universităţii din Bucureşti, unde sînt şi astăzi păstrate, simbol al ataşamentului său faţă de poporul român.