Primii ani
Julius Popper s-a născut într-o familie de intelectuali evrei din Bucureşti, originari din Polonia. Tatăl său, Naftalí C. Popper (1820-1891), ziarist şi profesor de liceu cunoştea mai multe limbi străine şi, printre altele, a înfiinţat prima şcoală israelită din Bucureşti, cu o programă avansată pentru acea epocă. Pentru a nu scandaliza majoritatea ortodoxă evreiască, nu se studia în limba ebraică, ci în idiş, română şi germană. Ca ziarist, tatăl său a editat săptămânalul bilingv româno-idiş Timpul, de factură liberală şi care a funcţionat doar trei luni deoarece nu a fost acceptat de către sectorul iudaic conservator.
Popper a studiat la colegiul tatălui său, care a fost ulterior închis, pentru că Ministerul Educaţiei din acea vreme i-a refuzat validarea studiilor, pe motiv că nu respectau programa şcolară stabilită. Pe acest motiv Popper a fost respins la înscrierea la Universitatea Politehnică din Bucureşti (numită atunci Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine).
La 17 ani pleacă în Franţa pentru a studia ingineria la Şcoala Politehnică şi, apoi, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris, pe care a absolvit-o ca inginer de mine. Ca student a dat meditaţii pentru a-şi plăti cursuri suplimentare la Sorbona în domeniul fizicii, chimiei, meteorologiei, geologiei, geografiei şi etnografiei. Popper avea o afinitate deosebită pentru limbile străine, el vorbea fluent germana, româna, idiş şi franceza şi avea noţiuni de italiană, latină şi greacă.
Călătorii
După absolvirea universităţii ajunge, în căutarea unei slujbe, la Constantinopol, poarta de intrare spre Orient. De aici, pleacă în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului Suez. Călătoreşte apoi prin Orientul Mijlociu ajungând până în India, China şi Japonia. Cu prilejul acestor călătorii, ca şi în tot restul vieţii, întreţine o strânsă corespondenţă cu secţia de geografie a Academiei Române. În anul 1881 revine în România, să-şi viziteze familia, cu care nu s-a mai revăzut ulterior.
Începe un nou periplu care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada şi Statele Unite, unde rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului.
În anul următor, proiectează sistematizarea oraşului şi portului Havana - Cuba (pe atunci o colonie spaniolă). Din Cuba pleacă în Mexic, unde face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor Diario de Los Forasteros.
În anul 1885, când Popper (în vârstă de 28 de ani) era în Brazilia, îi parvine ştirea despre descoperirea de aur în Argentina, la Cabo Vírgenes (Capul Fecioarelor), provincia Santa Cruz. Fără să ezite, el pleacă la Buenos Aires. Asemenea conchistadorilor spanioli de altădată, Julius Popper visează să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou El Dorado.
Un conchistador român în Ţara de Foc
La sfârşitul anului 1885, în timpul perioadei cunoscute sub denumirea de „goana după aur”, sau „febra aurului”, Popper pleacă la Buenos Aires, unde intră în relaţii cu societatea politică şi cu oamenii de afaceri din Argentina, cărora le expune planul său. Descoperirea aurului din Santa Cruz, într-o regiune pe drept numită de Popper „râpa dezolării” a adus îndepărtata şi misterioasa Patagonie (Ţară de Foc) în prim-planul exploatării aurului din Argentina.
Prin semnarea Tratatului Frontierelor cu statul vecin Chile, în anul 1881, Ţara de Foc devenise pentru Argentina un important areal geopolitic. Ea a fost introdusă în programele naţionale de colonizare începând din anul 1884, primul său guvernator, Felix M. Paz, stabilindu-şi reşedinţa la Ushuaia. Guvernul naţional argentinian şi Administraţia Guvernului Teritorial aveau în vedere stimularea colonizării regiunii, influenţată negativ de „febra aurului”, care atrăgea şi pe către căutătorii de aur chilieni de dincolo de frontieră, care acţionau în regiune încă de pe la 1879, adică pe timpul expediţiei lui Ramon Serrano şi Montaner, dar şi mai târziu, după sosirea în regiune a căutătorilor de aur argentinieni în anul 1881.
Teritoriul neexplorat al Ţării de Foc, Ushuaia, se bucura de o poziţie geografică ideală pentru dezvoltarea unei localităţi, fiind situată pe ţărmul unui port natural bine protejat şi înconjurată de păduri bogate în esenţe de interes industrial. Ea era însă izolată de partea cea mai bogată a teritoriului prin munţi înalţi. La începutul anului 1886, Compania Anonimă „El Dorado” (aflată în proces de înfiinţare) îl trimite pe Popper pentru a inspecta exploatările lor miniere de la Cabo Vírgenes. Se reîntoarce în Argentina, cu ideea că exploatarea auriferă ar fi mai productivă în Ţara de Foc decât la Santa Cruz. Din acest motiv, începe să strângă personal şi materiale pentru organizarea unei explorări ştiinţifice în Ţara de Foc.
Expediţia lui Popper în Ţara de Foc
Locul unde dorea Popper să-şi organizeze expediţia sa se afla în partea de nord a Insulei Mari a Ţării de Foc. La 7 septembrie 1886, el s-a îmbarcat pe un vapor englez care venea de la Montevideo, către oraşul Punta Arenas. Bagajul expediţiei lui Popper cuprindea instrumentar geologic, arme, aparate fotografice, o duzină de catâri, alimente, îmbrăcăminte de iarnă şi câţiva cai. Grupul era format din: Julius Popper, în calitate de şef, inginer, căpitan, mineralog, cronicar al expediţiei şi fotograf; Julius Carlson, inginer minier şi metalurgist; câţiva colaboratori pe partea tehnică şi un grup de salahori (peoni) recrutaţi din Punta Arenas, în total, 18 oameni. Popper ceruse autorizaţie pentru a transporta şi oameni înarmaţi, ca o gardă personală.
Popper efectuând măsurători cu teodolitul în Ţara de Foc în 1888.
Pentru turistul care merge în Ţara de Foc, denumirile sunt ciudate. Majoritatea denumirilor sunt atribuite indienilor, dar, de fapt, multe din denumirile geografice din Ţara de Foc sunt româneşti.
Aceasta se datorează faptului că, precum Hernan Cortes sau Francisco Pizarro, în Ţara de Foc, inginerul român Julius Popper şi-a testat la sfârşitul secolului trecut calităţile de conchistador. El a dat reliefului sud-american numele pe care le respecta mai mult, nume din ţara sa de origine. Şi astăzi, Popper este considerat de argentinieni ca fiind de origine română, foarte rar pomenindu-se de faptul că era evreu.
După ce călătoreşte prin Asia şi străbate Americile din Alaska până în Patagonia, se apucă de prospectare şi de explorări geografice, chiar sub egida guvernului argentinian. Împreună cu alţi pasionaţi de geografie lasă adesea exploatarea de aur în grija fratelui său, Maxim Popper, şi pleacă să descopere locuri noi pe insulă, alcătuind o hartă detaliată a acesteia.
Navigând cu goeleta Maria Lopez, a plecat de pe Insula Mare, a descoperit stânca Le Maire şi a vizitat insulele Picton şi Nueva. În anul 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, destinată alcătuirii unui atlas, în care pentru, prima dată, apele care scaldă acest ţărm au primit numele sub care sunt cunoscute şi astăzi: Marea Argentinei.
Tot astfel au primit denumiri româneşti unele elemente ale reliefului din Ţara de Foc cum ar fi: râul Ureche, munţii Lahovary, Manu şi Rosetti, scriitorul paşoptist fiind imortalizat în plus şi printr-un Rio Rosetti. Regina în numele căreia a declarat că a „cucerit” Ţara de Foc a fost şi ea imortalizată pe insulă prin Munţii Carmen Sylva (numele de scriitoare al Reginei Elisabeta I a României), munţi aflaţi la vest de golful San Sebastian; tot în aceşti munţi unul din vârfuri se numeşte Punta Sinaia, după oraşul omonim din România.
Decesul
Şase ani de la începuturile expediţiei în Ţara de Foc, în anul 1893, Julius Popper plănuia să efectueze o călătorie la Polul Sud. Acest aventurier genial, întemeietor de ţări noi şi promotor al marilor proiecte cum ar fi telegraful din Patagonia, moare inexplicabil la 6 iunie 1893 în casa sa din Buenos Aires, la vârsta de 36 ani. Deşi medicul care a făcut autopsia a stabilit drept cauză a decesului o criză de inimă, dispariţia lui prematură a stârnit comentarii: s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului sau de puterea politică deranjată de proiectele lui.
Corpul său este înmormântat în mausoleul familiei Ayerza; ulterior fiind mutat într-un alt loc din cimitirul La Recoleta. Există zvonuri că sarcofagul său ar fi dispărut. Institutul Argentinian de Geografie emite o rezoluţie autorizând transportarea corpului neînsufleţit al lui Popper în Ţara de Foc, dar niciodată nu s-a concretizat. În Bucureşti, în cursul anului 1947, o soră de a lui Julius Popper este asasinată. Ucigaşii ei credeau că păstra nişte pepite de aur.
Moştenirea lui Julius Popper
În afară de planificarea şi sistematizarea oraşului şi portului Havana, capitala Cubei, participarea la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului New Orleans din Statele Unite şi a altor activităţi şi ctitorii în toată lumea, Popper rămâne - atât pentru Argentina, cât şi pentru toată lumea, colonizatorul Patagoniei. Au rămas după el oraşele ale căror baze le-a pus, monezile, timbrele, maşina de spălat aur inventată de el şi noianul de amintiri care i-au asigurat un loc notabil în istoria şi în folclorul patagonian şi argentinean.
Călătoriile lui Popper şi descoperirile sale au fost comunicate Institutului geografic Argentinean (Instituto Geográfico Argentino) de la Buenos Aires, unde prezintă la 5 martie 1887 o comunicare, publicată în broşură în spaniolă, franceză şi română. Julius Popper a fost şi membru corespondent al Societăţii Regale de Geografie de la Bucureşti, în al cărei Buletin a publicat mai multe scrisori despre cercetările sale din Ţara de Foc (1889, 1892) şi căreia i-a trimis un album cu fotografii. Într-una din aceste scrisori, Popper îşi exprimă regretul că n-a mai putut reveni în ţară de mulţi ani declarând, „M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.” Mai multe relatări despre aceste călătorii, despre locurile pustii si inospitaliere şi despre frumuseţile lor înfricoşătoare au apărut, în româneşte, în ziarul „Românul”, în 1891, texte care revelă şi un scriitor de gen cu mari posibilităţi. Popper a fost şi eroul unui roman scris de un descendent care îi poartă numele: Iacob Popper, Estrellita şi regele Ţării de Foc, publicat în România în 1996.
Filme
S-au creat câteva fime cu, şi despre el, ultimul fiind «Tierra del Fuego (2 000)» - Chile, sub regia lui Miguel Littin, cu Jorge Perugorria, Ornella Muti, Nelson Villagra, Claudio Santamaria, care nu îi flatează amintirea, permanentizând imaginea ucigaşului de indieni .
No comments:
Post a Comment