Gheorghe Marinescu

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.

În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.

Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.

În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.



Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.

În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne.

În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.

Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.

În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de Neurologie.

Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul muşchilor striaţi (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi Arthur Kreindler, prefaţată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

La 15 mai 1938 Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti.







Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.

Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă.

În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales Gheorghe Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.

Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat descrierea Reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren.

Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: ... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.