Nicolae Constantin Paulescu - inventatorul insulinei

  Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, Bucureşti; d. 19 iulie 1931, Bucureşti), om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu Insulină.

 Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Recherches sur la structure de la rate" ("Cercetări asupra structurii splinei"). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern (1891-1894), apoi ca intern (1894-1897) şi ca medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours (1897-1900). În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările "Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului" şi "Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală". În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia "Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante" ("Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii").

 În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.

  Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om.

 Se cunoaşte mai puţin astăzi faptul că Nicolae Paulescu era creaţionist.
 În cartea sa "Noţiunile "SUFLET" şi "DUMNEZEU" în fiziologie" Paulescu demonstrează cu argumente ştiinţifice că teoria evolutionistă a lui Darwin este falsă.

  Concepţia lui despre viaţă era una eminamente ortodoxă: omul trebuie să slujească acest adevăr. “Profesorul trebuie să cântărească toate cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot ce afirmă”, aceasta a fost, timp de 31 de ani, deviza lui Paulescu, cât timp a ocupat catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Trebuie să probeze tot ce afirmă, inclusiv existenţa lui Dumnezeu; ceea ce a şi făcut, în toate cărţile şi cursurile sale, primind, ca urmare, titlul de „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.

  Omul, aflăm din lucrarea „Instincte sociale, patimi şi conflicte, remedii morale”, din ciclul Fiziologie filozofică, 1910, „a ieşit din mâna lui Dumnezeu perfect, dar l-au schimonosit patimile”. Singura regenerare posibilă stă în educaţia creştină, în trăirea în spiritul exigenţelor Evangheliei. În acest context, clerului îi revine un rol fundamental, aşa cum arată Paulescu în lucrarea „Sinagoga şi Biserica”; trei sunt funcţiile fundamentale care îi revin clerului: 1) cea apostolică – Predica – întemeiată pe porunca: “mergeţi şi învăţaţi toate neamurile…”. 2) ceea de săvârşire a Sfintelor Taine, întemeiată pe continuarea poruncii de mai sus: “…botezând pe oameni în numele Tatălui…” şi 3) jurisdicţia sacerdotală, care constă în “judecarea” credincioşilor şi aplicarea de pedepse “pur spirituale”, în urma spovedaniei.

  În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. Aceste comunicări au fost publicate în "Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales", 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp. Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina, şi în revista de specialitate din Belgia, "Archives Internationales de Physiologie", vol. XVII, într-un articol care a apărut la 31 august 1921, sub titlul: "Recherches sur le rôle du pancréas dans l'assimilation nutritive". Deşi aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni enunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni.

  Răspunzând campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel recunoaşte în 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar - conform statutelor Comitetului - exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că "opera de pionerat" a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului român. În cartea "The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin" (1976), profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.